Biblioteca Brautigan (un documentar) – Andrei Mocuța
Scriu la cald despre „Biblioteca Brautigan (un documentar)”, apărută în martie 2021 la editura Casa de pariuri literare, și chiar și așa mă tem că se va destrăma vraja în care m-a prins pe măsură ce mă îndepărtez de text. Un proiect laborios și inedit care nu credeam că mă va atinge în vreun fel, așa cum mi se întâmplă cu documentarele în general. Chiar din titlu ne dăm seama ce va cuprinde cartea, numai că Andrei Mocuța a reușit să treacă granița anunțată în titlu și să pătrundă într-o lume nefinisată a cărților neterminate sau nepublicate cu o finețe de păpușar. Și am să explic mai încolo ce vreau eu să spun.
Andrei Mocuța ne prezintă de la bun început viziunea scriitorului american pe care-o expusese acesta în romanul său publicat în 1971, „Avortul: o poveste de dragoste”: „Biblioteca a luat ființă datorită unei nevoi copleșitoare pentru un astfel de loc. Pur și simplu trebuia să existe o asemenea bibliotecă. Această dorință a făcut posibilă existența unei clădiri, nu foarte încăpătoare, unde singurul angajat permanent, în momentul de față, sunt eu.”
Inspirat de Richard Brautigan, Todd Lockwood a colectat opere nepublicate și a deschis librăria Brautigan pentru publicul curios să răsfoiască manuscrisele refuzate de edituri. Neavând resurse să o susțină, biblioteca a fost închisă în 2005 și toate lucrările au fost arhivate. Bibliotecarul John F. Barber a preluat-o în 2010 și a mutat-o în Vancouver, Washington, unde este și în ziua de azi deschisă publicului. Manuscrisele sunt minuțios clasificate pe domenii și genuri literare, iar Andrei și-a propus să ducă poveștile mai departe „într-un documentar semi(fictiv)” mizând chiar pe aspectul original al demersului inițial propus chiar de Brautigan. Când s-a apucat de această aventură, Andrei Mocuța era nesigur dacă proiectul lui va avea urmări, consolându-se cu ideea că, în caz de nereușită, manuscrisul lui va ajunge și el în celebra bibliotecă. Suntem fericiți să constatăm că nu a fost cazul, iată, cartea are viață și circulă prin lume fără a fi izolată pe un raft al bibliotecii.
De ce spuneam că Andrei Mocuța are veleități de păpușar? Fiindcă, pe nesimțite, ne ghidează cu o abilitate formidabilă spre poveștile care-și au loc în bibliotecă. Fie că sunt ficțiune sau non-ficțiune, documentare, proză, poezie sau fantezie, nici nu ne dăm seama când le parcurgem și mai ales, nu băgăm de seamă unde ne situăm: într-o zonă speculativă, sau chiar în povestea în sine cuprinsă în manuscrisul nepublicat? Andrei nu ne dă ocazia să descoperim, rămânem cu acea impresie vagă de voiaj neobosit dintr-o lume într-alta și rămâne la final fascinați de ceea ce există undeva, într-un colț de bibliotecă, mai mult sau mai puțin vizitată de cititorii care tind să traverseze anumite granițe literare.
Apoi avem „Corespondența inedită” dintre poetul Gheorghe Mocuța, tatăl lui Andrei, și scriitorul Petru M. Haș, pe care am citit-o și recitit-o de mai multe ori, schimbul lor epistolar fiind el însuși inedit și savuros, doi erudiți care-și împărtășesc experiențele extraordinare, aș fi dat să fiu părtașă la întâlnirile lor regulate, când avea loc schimbul de „răvașe”.
Iar în ultima parte avem „Brautigania”, unde Andrei Mocuța ne redă scrisorile (mai lungi sau mai scurte) trimise și citite la clubul Revdepov, Mornin’ Poets, ale cursanților la respectivul workshop. Voci distincte, lipsite de pretenții, ironice pe alocuri, puternice și extraordinar de elocvente. Mi-ar fi greu să mă opresc doar asupra unuia dintre ei, fiecare are un ton specific, o dilemă, o curiozitate, o înțelegere aparte a scriitorului Richard Brautigan, căruia i se adresează. Unele voci sunt agonice, altele concentrate, multe spun că nu fac referință la sinucidere, dar chiar dacă nu-i menționată, o resimțim printre rânduri, fiindcă e laitmotivul central.
După care, Andrei Mocuța ne
răsfață și cu traducerea personală a celui mai mic roman al lui Richard
Brautigan: Am privit lumea furișându-se nepăsătoare, publicat în 1996 în 100 de
exemplare. Interesant e faptul că prețul celor 68 de copii rămase este estimat
undeva între 175 și 600 de dolari americani. Firește, originalul se află în
Biblioteca din
Închei cu ultimul lucru factual, care, de altfel este și finalul cărții. Nu știu de ce, m-a răvășit nespus. E un conglomerat de senzații ale mele, personale, pierderi irecuperabile care destabilizează construcția sinelui, când rămâi fără părinți te simți expus și singur, chiar dacă subziști printre oameni, amestecate cu ceea ce-am citit până în acest punct în cartea lui Andrei și cu sentimentul că și Andrei este în egală măsură influențat de pierderea prematură a tatălui, căci ce este viața întreruptă la numai 64 de ani, dacă nu o viață ruptă în două, pe care Andrei Mocuța se străduie s-o însăileze din aspecte redate prin anumite stări de fapt și mesaje metaforice în volumul „Portret al artistului după moarte”. E un ton de deznădejde, nu-l voi dezvălui, ar știrbi din experiența altor cititori, dar am rămas pe gânduri multă vreme: cum este oare să nu știi?
Realizez de abia acum că
aveam în plan să scriu câteva rânduri despre „Biblioteca Brautigan” a lui
Andrei Mocuța, însă nu mi-a reușit. Nu te poți limita doar la câteva cuvinte să
cuprinzi esența acestei cărți. Mă bucur că a ieșit așa. Sper doar să nu-i fi
alterat cu interpretarea mea calitatea de netăgăduit.
Monica Tonea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu