Biblioteca Brautigan (un documentar) – Andrei Mocuța
Scriu la cald despre
„Biblioteca Brautigan (un documentar)”, apărută în martie 2021 la editura Casa de pariuri literare,
și chiar și așa mă tem că se va destrăma vraja în care m-a prins pe măsură ce
mă îndepărtez de text. Un proiect laborios și inedit care nu credeam că mă va
atinge în vreun fel, așa cum mi se întâmplă cu documentarele în general. Chiar
din titlu ne dăm seama ce va cuprinde cartea, numai că Andrei Mocuța a reușit
să treacă granița anunțată în titlu și să pătrundă într-o lume nefinisată a
cărților neterminate sau nepublicate cu o finețe de păpușar. Și am să explic
mai încolo ce vreau eu să spun.
Andrei Mocuța ne prezintă de
la bun început viziunea scriitorului american pe care-o expusese acesta în
romanul său publicat în 1971, „Avortul: o poveste de dragoste”: „Biblioteca a
luat ființă datorită unei nevoi copleșitoare pentru un astfel de loc. Pur și
simplu trebuia să existe o asemenea bibliotecă. Această dorință a făcut
posibilă existența unei clădiri, nu foarte încăpătoare, unde singurul angajat
permanent, în momentul de față, sunt eu.”
Inspirat de Richard
Brautigan, Todd Lockwood a colectat opere nepublicate și a deschis librăria
Brautigan pentru publicul curios să răsfoiască manuscrisele refuzate de
edituri. Neavând resurse să o susțină, biblioteca a fost închisă în 2005 și
toate lucrările au fost arhivate. Bibliotecarul John F. Barber a preluat-o în
2010 și a mutat-o în Vancouver, Washington, unde este și în ziua de azi
deschisă publicului. Manuscrisele sunt minuțios clasificate pe domenii și genuri
literare, iar Andrei și-a propus să ducă poveștile mai departe „într-un
documentar semi(fictiv)” mizând chiar pe aspectul original al demersului
inițial propus chiar de Brautigan. Când s-a apucat de această aventură, Andrei
Mocuța era nesigur dacă proiectul lui va avea urmări, consolându-se cu ideea
că, în caz de nereușită, manuscrisul lui va ajunge și el în celebra bibliotecă.
Suntem fericiți să constatăm că nu a fost cazul, iată, cartea are viață și
circulă prin lume fără a fi izolată pe un raft al bibliotecii.
De ce spuneam că Andrei
Mocuța are veleități de păpușar? Fiindcă, pe nesimțite, ne ghidează cu o
abilitate formidabilă spre poveștile care-și au loc în bibliotecă. Fie că sunt
ficțiune sau non-ficțiune, documentare, proză, poezie sau fantezie, nici nu ne
dăm seama când le parcurgem și mai ales, nu băgăm de seamă unde ne situăm:
într-o zonă speculativă, sau chiar în povestea în sine cuprinsă în manuscrisul
nepublicat? Andrei nu ne dă ocazia să descoperim, rămânem cu acea impresie vagă
de voiaj neobosit dintr-o lume într-alta și rămâne la final fascinați de ceea
ce există undeva, într-un colț de bibliotecă, mai mult sau mai puțin vizitată
de cititorii care tind să traverseze anumite granițe literare.
Apoi avem „Corespondența
inedită” dintre poetul Gheorghe Mocuța, tatăl lui Andrei, și scriitorul Petru
M. Haș, pe care am citit-o și recitit-o de mai multe ori, schimbul lor
epistolar fiind el însuși inedit și savuros, doi erudiți care-și împărtășesc
experiențele extraordinare, aș fi dat să fiu părtașă la întâlnirile lor
regulate, când avea loc schimbul de „răvașe”.
Iar în ultima parte avem
„Brautigania”, unde Andrei Mocuța ne redă scrisorile (mai lungi sau mai scurte)
trimise și citite la clubul Revdepov, Mornin’ Poets, ale cursanților la
respectivul workshop. Voci distincte, lipsite de pretenții, ironice pe alocuri,
puternice și extraordinar de elocvente. Mi-ar fi greu să mă opresc doar asupra
unuia dintre ei, fiecare are un ton specific, o dilemă, o curiozitate, o
înțelegere aparte a scriitorului Richard Brautigan, căruia i se adresează.
Unele voci sunt agonice, altele concentrate, multe spun că nu fac referință la
sinucidere, dar chiar dacă nu-i menționată, o resimțim printre rânduri, fiindcă
e laitmotivul central.
După care, Andrei Mocuța ne
răsfață și cu traducerea personală a celui mai mic roman al lui Richard
Brautigan: Am privit lumea furișându-se nepăsătoare, publicat în 1996 în 100 de
exemplare. Interesant e faptul că prețul celor 68 de copii rămase este estimat
undeva între 175 și 600 de dolari americani. Firește, originalul se află în
Biblioteca din Vancouver,
dacă unora li se pare prea costisitor, iar noi, cum spuneam, avem privilegiul
să-l citim tradus de Andrei, iar cuprinsul lui este la fel de sfâșietor precum
sugerează titlul micro-romanului.
Închei cu ultimul lucru
factual, care, de altfel este și finalul cărții. Nu știu de ce, m-a răvășit
nespus. E un conglomerat de senzații ale mele, personale, pierderi
irecuperabile care destabilizează construcția sinelui, când rămâi fără părinți
te simți expus și singur, chiar dacă subziști printre oameni, amestecate cu
ceea ce-am citit până în acest punct în cartea lui Andrei și cu sentimentul că
și Andrei este în egală măsură influențat de pierderea prematură a tatălui,
căci ce este viața întreruptă la numai 64 de ani, dacă nu o viață ruptă în
două, pe care Andrei Mocuța se străduie s-o însăileze din aspecte redate prin
anumite stări de fapt și mesaje metaforice în volumul „Portret al artistului
după moarte”. E un ton de deznădejde, nu-l voi dezvălui, ar știrbi din
experiența altor cititori, dar am rămas pe gânduri multă vreme: cum este oare
să nu știi?
Realizez de abia acum că
aveam în plan să scriu câteva rânduri despre „Biblioteca Brautigan” a lui
Andrei Mocuța, însă nu mi-a reușit. Nu te poți limita doar la câteva cuvinte să
cuprinzi esența acestei cărți. Mă bucur că a ieșit așa. Sper doar să nu-i fi
alterat cu interpretarea mea calitatea de netăgăduit.
Monica Tonea
